Despre Apinatura… noi despre noi

Constantin Vișan în stupina Apinatura
Constantin Vișan în stupina Apinatura

Constantin Vișan era în anul 1990 un tânar care abia împlinea 18 ani și termina liceul, într-o lume plină de oportunități. Un tânăr svelt, înalt, blajin, solar, visător, cu aspect de Adonis, care întorcea gâturile fetelor. Și care pe atunci, nu știa prea bine ce avea să facă cu viața lui.

Un tânăr provenit dintr-o familie tipic bucureșteană, din anii comunismului. Cu lumea cantonată în activitățile obișnuite: serviciu, casă, creșterea copiilor. O familie ca atâtea altele, în care mama se străduia să mențină echilibrul tuturor lucrurilor iar tatăl să aducă pe masă resursele. După modelul mai mare al statului, reprodus în familie, dictatură. Totuși, cu măsura acelor vremuri în care dacă nu știai, nici nu-ți trebuia. Sau, dacă aflai cumva ori auzeai de peste gard (a se citi „de peste granițe”) nu mai suportai… După bunicii noștri și primul cerc al orașului în jurul Pieței Unirii, al doilea cerc, în cartierele muncitorești… în cazul de față, cartierul Titan. Cu plan bine structurat de urbanism, cu bulevarde largi, cu blocuri solide deși construite înainte de ’77, cu apartamente spațioase și parcuri întinse, cinematograf, policlinică și școli bune (nr. 195 – Hamburg), cu profesori pasionați, devotați și atenți. Și da, mă descriu pe mine; eu sunt acel Constantin. Iar aceea a fost copilăria mea: a anilor ‘70-‘80, în cartierul bucureștean Titan.

Cu roiuri de biciclete și cete de copii până seara când se întuneca, cu limba română ca și alte limbi străine, cu geometria, fizica și chimia nu pentru că ni se impunea, ci pentru că așa ne plăcea tuturor. Adevărul este că alte preocupări nici nu prea erau, nu existau telefoane mobile, noi înscriam triunghiuri în cerc, rezolvam fracții și citeam Jules Verne sau romane românești celebre, „La Medeleni” era în topul lecturii de vară. Făceam experimente în laboratorul de chimie, cântam în cor în amfiteatrul sălii de muzică, jucam fotbal în curtea școlii și nimeream bara transversală de la distanță atunci când ne propuneam. Nu aveam acces la istorie sau religie, dar ne plăcea geografia și ne plimbam cu degetul pe globul pământesc, învârtindu-l în palme. Împrumutam cărți de la bibliotecă și abia așteptam să le înapoiem, ca să luăm alte două. Scriam de mână repede și caligrafic în același timp.

Acesta sunt eu ca și mulți alții de seama mea.

Având un tată zbir, format în sistemul Icemenerg, ISPE, Energomontaj, primele rețele energetice ale țării puternic industrializate din acele vremuri, bineînțeles că drumul meu impus trebuia să fie matematica/fizica. Dar vocația mea era filo… așa am simțit tot timpul. Însă am acceptat și m-am conformat, pentru a veni eșecul examenului de capacitate la unul dintre marile licee ale capitalei, fără a avea șansa de a merge cu colegii mei acolo unde doream… și să rămân cu gașca. Pot spune și acum: atunci m-am maturizat, la 14 ani! Cred că orice adolescent are discernământ la 14 ani, poate fi lăsat să-și ia propriile decizii, poate primi chiar permis de conducere. Următoarea impunere a tatălui a fost alți 4 ani mai târziu, când bineînțeles că facultatea trebuia să fie Politehnica – Energetica, din nou eșec… apoi, plin de năduf, curiozitate și dorință, m-am înscris la examen la Universitate – Jurnalism, fără pregătire – ca să îmi confirm că ar fi corect să îmi ascult instinctele. Am căzut primul sub linie după băiatul lui Paul Șoloc din TVR, fiind aproape de a intra. Pentru că aceasta era vocația mea… de a citi, a asculta, a scrie, a vorbi. De a observa cu atenție, cumulând tot ceea ce văd, aud sau citesc, structurând și dând mai departe.

Anii ’90 m-au găsit abia așteptând să închei un capitol din viață.

Al supunerii, atât în familia rigidă cât și pe plan personal. Vremurile mi se potriveau cum nu se putea mai bine. Așa încât, pentru că era singura impunere care mai plana, m-am dus și m-am înrolat în armată, să termin în 12 luni și să îmi pot vedea de viață, fără să fiu întrerupt din alte activități. Pe atunci, armata era obligatorie. Nu a știut nimeni, nu am spus nimănui. Am vrut să fiu repartizat așa cum mi-e șansa. Nu am dorit să se intervină, nu am dorit favoruri ori să mi se plângă de milă sau să mai știe cineva de mine, vreme de un an. Am fost trimis la Cluj, departe de casă, cu atât mai bine. Am uitat să spun, veneam din lotul național de caiac – canoe ai anilor ‘80, de la clubul Dinamo, eram cel mai bun în regatele din București pe Herăstrău și printre cei mai buni din țară. Am fost coleg cu Mihai Apostol și m-am antrenat cu Țicu, am dat mana cu Patzaichin când eram aliniați pentru plecarea spre competiții. Da, Patzaichin mi-a strâns mâna, m-a privit și mi-a urat noroc. Și da, poate că l-am dezamăgit, dar cu siguranță au fost alții mai buni decât mine, care au meritat mai mult. Însă de la ei și de la acest sport am învățat tenacitatea iar în cursele de fond eram în continuare de neîntrecut, am scris istorie în anii ‘80 în orașul București la juniori cu barca și padela mea, curtat de toate cluburile, colecționand diplome și trofee.

Această perioadă mi-a prins bine pentru ceea ce avea să vină în continuare.

Revin la armată, a fost la Cluj. Am amintit de sport pentru că așa cum pe apă eram primul fără să îmi pierd suflul, indiferent de lungimea pistei sau durata cursei, ca și la probele sportive din cadrul liceului alături de colegi care practicau alte sporturi și nu mă puteau întrece, așa a fost și în cadrul armatei. Pe parcursul celor 12 luni obligatorii de pregătire… la Cluj, pe Dealul Feleacului, 17 km marș cu echipamentul în spate, încălțat cu bocanci după care ți se modelau picioarele și nu invers. Pe linia de foc trăgeau toți și când se făcea liniște iar fumul se risipea, trăgeam și eu, întotdeauna ultimul din serie dar mereu bine. Iar, marathonul și cursele mele lungi pe apă, proba de anduranță.

Acolo la Cluj a venit prietena mea, n-am crezut că se va întâmpla acest lucru pentru că mersul cu trenul nu era o plăcere, iar distanța era mare. M-a privit depunând jurământul la minus 20 grade cu urechile crăpate și vinișoare de sânge curgând din ele, ca și de la toți ceilalți aliniați sub drapel pe platoul înghețat. Dar drumul ei de atunci m-a făcut să păstrez legătura și să nu o abandonez.

Ea a devenit soția mea. Activitățile familiei ei au devenit ale mele. Iar în familia ei am descoperit apicultura. Această poveste nu este pentru oricine, mulțumesc că ați citit până aici, în aceste vremuri de zapping, tik-tok și repede-înainte.

Dar aceasta este povestea Apinatura!

Reluând, revenind acasă și pornind lucruri serioase și de durată, practic pornind pe drumul vieții la 19 ani, după modelul socrului meu, întrucât în Bucureștiul acelor vremuri afacerea momentului, pe un gol de ofertă și cerere neacoperită era… taximetria, acest lucru l-am făcut și eu, lucrând atunci cu prețul benzinei pe km, ani buni. Astfel încât în 1994 (la 22 ani) am înființat prima firmă, Vișan – Taxi (Vitax). Părea o afacere foarte bună, profiturile erau mari, piața era virgină, rata la bancă pentru mașină era nesemnificativă, prețul mașinii era modic și profitul mare. Nu am putut suporta însă mașinile lovite și minciunile șoferilor. După alți câțiva ani, îmi fusese suficient și mi-am dat seama că pentru toți banii din lume, nu acela era drumul meu.

Așa încat atunci când a venit propunerea din partea socrului meu de a mă alătura lui în apicultură, am imbrațișat-o cu bucurie. Am ales apicultura spunându-mi ca între Dumnezeu, natură, albine și puterea mea de muncă nu poate interveni nimeni. Iar mama – soacră, care de asemenea avea experiență și provenea dintr-o familie de apicultori, tatăl dânsei fusese preot și apicultor în comuna Horia, județul Constanța, mi-a spus cu admirație: „Costeluș, ți-ai găsit vocația!” privindu-mă fără să știu cum lucrez în stupi.

Iată-mă în anul 1997, schimbând macazul, pornind în haiducie pe câmpuri și prin păduri cu stupii, devenind tată pentru prima oară în acel an 1997 și dorind o progresie față de ceea ce făcusem inițial, optimizând apicultura la toate capitolele: familii puternice și cât mai numeroase, posibilități de transport, motiv pentru care am construit în București la firma Transcom un pavilion apicol de 84 familii, reușind să îl plătesc cu mierea vândută în Piața Obor unde între timp închiriasem tarabă (în anii ‘90 nu existau camioane de mare tonaj din import, de fapt nu foarte mulți aveau permis de conducere categoria C, să proiectezi și să realizezi un pavilion apicol pentru 84 familii, verticali, cu cuib 1/1 și cat 3/4, având înălțimea de 725 mm, pe 3 rânduri, cu acoperișuri complet escamotabile, cu cameră de extracție, cu cală pentru depozitat 2 tone de miere, chiar a fost ceva deosebit). În același pachet al optimizării intrau recunoașterile pe distanțe lungi (nu existau aplicațiile de astăzi și nici telefoanele mobile cu ecranul tactil, în 1997 scoteam antena la un Alcatel și făceam cațiva km până la o șosea unde aveam semnal, în Dobrogea urcam în vârful dealurilor să putem vorbi la telefon serile acasă), se mergea cu ghidul militar pe bord și cu binoclul pe scaunul din dreapta.

În aceste condiții și în acei ani, recordul meu personal a fost de 83 kg miere marfă pe stup, media pe stupină, dar am avut colegi care au depașit 100 kg. Însă în alți ani proști, pentru că au existat și asemenea ani pe atunci, toamna când ne retrăgeam în baltă după ultimul cules (de obicei mergeam la Murighiol / TL) să întărim familiile pentru iernat, de asemenea colegii se plângeau de an dacă era cazul, dar erau unii care mă cunoșteau și spuneau: “Totuși uite, Costi, cu pavilionul de colo, a făcut 50 kg pe stup anul acesta”, deci am fost dat ca model și în anii proști, iar 30 – 50 kg pe stup erau considerate o producție bună. Erau vremuri în care plecam de acasă primăvara și mă mai întorceam toamna, trăind în sălbaticie și consumând resursele tarabei de miere din Piața Obor unde vindea soția mea, care se împărțea cum putea acasă, cu cele doua fete între timp (2003), cu bona, ambalatul și căratul mierii la punctul de vânzare, parcatul, programul. Familia mă vizita uneori, era nevoie să le dau repere precise pe câmp pentru a mă putea găsi. Acelea erau scurte momente de sărbătoare, când ne întregeam. Pe câmp am trăit primele tornade din România, de la Făcăeni / IL și Topolog / TL, privind live cerul negru cum se unea cu pământul în turbion, măturând totul în cale și rugându-mă să nu mă loveasca și pe mine. Tot pe câmp am avut recorduri personale de extracție, de 200 kg miere recoltată pe zi de unul singur din 10 – 15 stupi parcurși.

Despre Apinatura
Despre Apinatura

Pe măsură însă ce fetele creșteau și aveau nevoie de prezența mea pentru educație, transport și supraveghere în diferitele activități care apăreau în viața lor, în special în cazul celei mari (vârsta de școală), am început să mă gândesc la a pune ghetele în cui în privința deplasărilor. Pentru aceasta, am ales o vatră staționară, pentru pădurea de salcâm de lângă sat. Cu experiența pe care o aveam, atât de producere cât și de comercializare, am înțeles că salcâmul este cel mai important, celelalte pot fi cumpărate sau nu este nevoie să fie chiar atât de pure, ca în cazul salcâmului, pe care doream să îl asigur eu, să nu fiu nevoit să îl cumpăr.

2004 este anul așezării mele.

Apinatura – în același an am înființat firma Apinatura, dorind să vând mai multa miere, să distribuim, să ambalez, să etichetez, să îmi fac cunoscută oferta, să angajez agenți de vânzare, să umplu magazinele și farmaciile cu produsele mele.

În decembrie 2004, mergând în Obor să cumpăr brad de Crăciun, unde aveam deja tarabă, am observat privind spre vechea Hală Obor cu care nu prea aveam treabă, eu vindeam în piață, un magazin cu afiș de închiriat.

Acela a devenit magazinul apicol Apinatura din piata Obor din Bucuresti, care a scris istorie și a devenit un element de reper pentru apicultori, între anii 2004 – 2021.

Sunt întrebat și astăzi de ce l-am închis. Astăzi, după atâția ani, vin oameni care mă cunosc în locațiile noi și când mă întâlnesc, sunt întrebat în continuare, deși au trecut anii, de ce l-am închis. Spun acum: ca un urdiniș al unui stup care nu poate fi mutat, în clipa în care am fost acoperit de gardurile pieței noi Obor care se construia, nu am putut pleca, pentru că se pierdea culegătoarea. A trebuit să rezist așa acoperit cum eram, pentru că nu aveam altă variantă. Cei care cunosc magazinul de la începuturi știu că inițial în fața magazinului era parcare și chiar scară de acces pe rampa Halei Obor… exact în fața magazinului! Acolo parcam mașinile, acolo veneau clienții. Acolo ordonam coada pe stânga sau pe dreapta, când veneau faguri și vindeam 1 tonă pe zi sau când parcam camionul cu spatele (7,5 tone) aducând stupi. Toate aceste tone, accesul fiind blocat de construcția pieței noi și șantier, am continuat să le car din spate prin hala de pește, sau de pe capete pe trepte, achiziționând în acest scop o liză pentru trepte. La fel și voi, clienții mei, vă amintiți aceia dintre dvs. care citiți acum, ați cărat în sens invers, pe trepte în jos, treptele mari, înalte și rare ale Halei Obor, stupi, rame, faguri, sirop, turte. Ne-am străduit cu toții și vă mulțumesc pentru acest efort comun, eu unul nu am abandonat și nici nu aveam de ales, chiar dacă am cărat nopțile și dimineața se spunea: “A venit Moș Crăciun!”

Am sperat ca totul să revina la normal, odată cu încheierea șantierului pieței noi și a inaugurării. Nu s-a întamplat acest lucru. Chioșcurile și gardul au rămas, anii trecuseră, în acel moment mi-a încolțit gândul mutării.

Depozitul îl aveam nu departe, tot în sectorul 2 la 1 km distanță, pe strada Tamaioarei. Altă achiziție făcută pentru comerț și pentru apicultură, în anul 2007, nu mai puteam la bloc cu toate bagajele mele. Dar pe atunci întreg cartierul Plumbuita era ca în țările arabe, fără utilități, cu miros pestilențial și rigole curgând cu dejecții, strada nu se putea spune că este nici măcar pietruită, nu, erau găuri și bolovani de piatră. Dar nu mă deranjau aceste lucruri, mă interesa proximitatea și locul pe fața pământului. Tot atunci, tot fostul socru m-a încurajat și mi-a spus: “Intram în Europa. Onțanu nu va putea intra în Europa (primarul de atunci) cu rahații lui pe drum”. Și chiar așa a fost. Au venit utilitățile, străzile s-au asfaltat, ca și cartierul Ostrov din spatele pieței Pantelimon și cartierul Andronache. A apărut asfaltul, iluminatul public, utilitățile, parcul a fost amenajat, așa încât am început să mă gândesc că nu ar fi rău să aduc clienți aici, acum îi pot primi, fără să îmi fie rușine și în condiții civilizate.

Am amenajat spațiul și în anul 2021 am spus adio pieței Obor, după o pandemie care aproape că ne-a închis, după ape care au curs din tavan pe terasa magazinului, după neînțelegeri în privința accesului și chin în privința căratului.

Apinatura-magazin-apicol-Tamaioarei
Apinatura – magazin apicol Tămâioarei 116B

Mă mutasem acasă, unde în sfârșit puteam închide porțile în urma mea, cu paleții în curte, cărând când puteam sau doream. La fel și pentru clienți, acces facil, parcare, distanțe scurte de manipulat produsele.

Aici însă, s-au pierdut o parte dintre clienții la miere… cei din Piața Obor au venit, o parte, și când ajungeau cumpărau cantități mai mari, să le ajungă o vreme. Însă în vânzarea mierii s-a cunoscut un regres iar acesta era un ajutor important pentru mine în lunile lungi de iarnă, fără altă vânzare.

După al doilea an, a doua iarnă în care am rămas cu mierea pe stoc de la un an la altul, am simțit nevoia să iau măsuri… Nu se mai putea așa, nici online cu borcane de sticlă nu era o soluție, clienți din București care primiseră colete online reveneau fizic la magazin, să schimbe borcanele crăpate, cu mierea scursă.

Așa încât am început să mă gândesc la un magazin stradal, într-o zonă cu vad, unde produsele mele apicole să poată circula și să nu mai rămân cu ele pe stoc, pe lângă celelalte echipamente, pe lângă online.

Oportunitatea a apărut în anul 2023 când am observat magazinul de pe Calea Giulesti, ca spațiu de închiriat. Am îmbrățișat ideea și iată-ne cu produsele noastre și echipamentele pentru apicultură și pe Calea Giulești, în sectorul 6, într-o zonă neacoperită și la ceva distanță față de magazinul din sectorul 2, unde a rămas partea de echipamente ca magazin fizic, desigur și produsele apicole dar într-o măsură mai mica, coletele online și depozitul principal, cu program mai scurt și doar de luni până vineri.

Apinatura - magazin apicol Calea Giulești 162
Apinatura – magazin apicol Calea Giulești 162

In Giulesti în schimb, asigurăm program mai lung, inclusiv sâmbăta, este magazin fizic cu toate produsele și echipamentele noastre, într-o zonă cu vad comercial, piață, Mega Image și Lidl. Și da, aici produsele din stupina proprie ca și produsele Complexului Apicol sau ale ICD – Apicultură sunt căutate și apreciate, clientela se fidelizează și pentru aceasta vă mulțumim.

În privința site-ului apinatura, acesta de asemenea a fost modificat fundamental în 2024, atât în privința cerințelor la nivel tehnologic, cu implementări și optimizări pentru cele mai bune rezultate, cât și în privința structurării produselor noastre în categorii și subcategorii pentru cât mai bună lizibilitate și intuitivitate.

Rămânem în continuare o firmă cu un procent extrem de mic de retururi, așa cum spun curierii, pentru că pregătim coletele cu maximă atenție, fără economie la consumabilele pentru ambalat. De asemenea cunoaștem bine produsele, întreaga echipă este pasionată și implicată, documentele sunt întocmite rapid, fără cea mai mică greșeală, confirmat, în privința vreunei cifre sau litere, adrese ori număr de telefon, kilograme sau sumă de plată.

Livrăm rapid, în cele mai bune condiții, fără încurcături.

Aceasta este APINATURA in anul 2024, vă mulțumesc că ați citit până aici, pentru răbdare, empatie și interes pentru domeniu și pasiunea comună cu a noastră, vă așteptăm cu drag atât în magazine cât și aici pe site, cu o implicare la fel de mare în privința cercetării produselor, alegerii, comentariilor, recenziilor, întrebărilor, interesului general pentru aceste produse și pentru apicultură.

 

Mai multe informatii despre Apinatura / Constantin Vișan puteti afla aici

Apinatura – magazin apicol din anul 2004

https://www.facebook.com/Apinatura.ro

Constantin Vișan – apicultor din anul 1997 

https://www.facebook.com/constantin.visan.1297

și aici

https://www.youtube.com/@Constantin_Visan

Vă mulțumim și vă așteptăm cu drag!